Ni-i toată viaţa un consens banal,
Trăiri, gândiri şi un absurd real,
Trecutului furăm tot ce-i greşit,
Denominând prezentu-n mod minţit.
Aducem şoaptei sensul de mister
Şi ochii-i ridicăm mereu spre Cer,
Uităm ca viaţa poate-a se-mplini
Doar dacă drumul nu ni-l vom opri.
Forţând hotarul zilei de apoi,
Uităm că mai există cifra doi,
Şi îngheţând sub gerul timpuriu
Ne vom trezi când fi-va prea târziu?
Real simţind putem trăi real,
Putem fi noi eternul ideal,
Chiar dacă unii cred că viaţa-i troc,
Eu nu mă tem să spun că am noroc!
