miercuri, 23 noiembrie 2011

Azi, acum, mâine, aici...

Eu spun ce spun prin gânduri,
vorbesc scriind cuvinte
În care amintirea
e fapt din viitor,
Prezentul, ştiu, mă doare,
s-ar spune că şi minte
Dar ştiu că se transformă,
e timpul faptelor!

Mai zic, se pare-n glumă,
de viaţa viitoare,
De ceea ce-ntâmplarea
deja a rostuit,
Dar ştiu că jocul sorţii
nu e o precum se pare
Şi tot ce-i spre-mplinire
va fi doar împlinit.

Ales-am să se spună
că totu-i plăsmuire
Că-nnobilez cuvântul
făcându-i înţeles,
Dar nu mă tem de viaţă,
trăind cu dăruire
Ceea ce dat îmi este,
nu ceea ce-am ales.

Am fost, trecând prin vremuri,
şi umbră, şi lumină,
Şi-am înţeles că focul
nicicând nu-i veşnic stins,
Iar viaţa este viaţă,
ea n-are nici o vină,
Doar sufletul plăteşte
când vrea a fi învins.

Acum trăiesc finalul
reprizei de-ncălzire,
Urmează să se-ntâmple
doar vremuri de-mplinire.

luni, 21 noiembrie 2011

Trei cai

Mihaelei Chelaru
Îmi pun urechea la pământ
S-ascult încet cum trece clipa...
Trei cai, zburând cu coama-n vânt
Îmi sfarmă timpul cu copita!

Ţin ochii-nchişi să nu-i zăresc,
Dar ei tot trec cu pas bătut...
E prea târziu să mă feresc
Din drumul lor către trecut!

Îi las s-alerge-n jurul meu...
Sunt liberi calea să-şi aleagă!
Eu... îi privesc... şi trec şi eu...
Iar ei privirea mea o neagă!

Şi ei tot trec, şi trec, şi trec,
Mereu grăbiţi, cu coama-n vânt,
Eu... Trebuie şi eu să plec,
În viaţa mea de pe Pământ!

duminică, 20 noiembrie 2011

Pe prag de zodii

Acum, la ceas de zodii,
când vremea e-n schimbare
Mi-e dat să ştiu mai multe,
mai multe să-nţeleg,
Şi se relevă sensul
ideii de-ntâmplare
În tot ce dat ne este
spre a ne fi întreg.

Oricare dintre lupte
îşi are sens şi normă
Dictată de îndemnul
de-a fi învingători,
Iar pragul spre înalturi,
cu umbra lui enormă
Amestecă lumina
cu fulgerul din nori.

Când ochii amăgirii
se vor înaripare
Şi zbor peste prăpastii
în care toate cad,
Izbăvitoare lacrimi
refac spre înălţare
Pâraielor izvoare
şi fluviilor vad.

Din nord bat vânturi calde
şi-n sud e tot mai rece
Şi florile de gheaţă
la geamuri înfloresc
Nu-i nimeni să mai ştie
de fapt ce se petrece
Când soarele şi luna
de-o nuntă povestesc.

Un semn cu formă fixă
şi armonie clară
Se întrupează-n pruncul
ce ne aşteaptă-n noi,
Noi cei fără de moarte
ce aşteptăm să moară
Această veche lume,
în cel mai crunt război.

Şi lumea va renaşte
iar cel ce se va naşte
Va şti că doar spre-nalturi
are un drum de mers,
Să poată să înveţe
că cel ce-l recunoaşte
E Cel ce rostuieşte
întregul Univers.

Când Sceptrul de Lumină
în vis ni se arată
Ni-i dat a recunoaşte
că porţi ni s-au deschis,
Şi-ncepe-o nouă eră,
la fel ca altadată
Spre împlinirea noastră,
aşa cum ne e scris.

marți, 15 noiembrie 2011

Cântec de vânt

Hai iubito, hai, ascultă vântul
Ce-ţi şopteşte gândul meu fugar,
Pune un semn mare-n calendar,
În curând înnobilăm cuvântul...

În curând dăm faptei sens şi formă,
Punem timpul să ne dea un rost,
Simt deja o linişte enormă,
Simţi deja că fi-vom iar ce-am fost.

Tot ce-am fost va fi şi o să fie
Vremea când nimic nu va lipsi
Să ne-avem păşind cu bucurie
Peste pragul nopţii-n altă zi.

Stelele vor sta să ne privească
Agăţate-n vârful unui brad,
Bradul ce-n iubire-i dat să crească
Spre-a ne fi, spre cer, prin timpuri, vad.

Hai, iubito, hai, ascultă vântul
Ce-ţi şopteşte gândul meu din vis,
Drumul înălţării s-a deschis
Şi înnobilant îţi e cuvântul.

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Spunând voind să strig

De-atâtea zile, în furtună,
m-am pus la zid nejudecat,
Şi m-am dorit fără de urmă
să pot să fiu de toţi uitat,
Chiar dacă mai priveam spre soare,
simţeam mereu că-mi este frig
Iar noapea mă trezeam, că-ntr-una,
vroiam să ştii de ce tot strig:

Se luminează miezul nopţii
Şi stelele încet dispar,
În cea dintâie zi a sorţii
Ce vieţii mi te dă ca dar.

Iubirea-i calea contra morţii
Şi-întredeschizătura porţii...


Mă tot uitam, grăbit, spre uşă,
de parcă te-aşteptam să vii,
Iar dimineaţa-nspre fereastră,
să pot trezirea-ţi să-ntârzii.
Şi doar în vis aveam puterea
de-a-ţi arăta un drum mai bun,
Rostind încet şi cu durere
ştiind că nu degeaba-ţi spun:

Întredeschizătura porţii
Ne face să vedem mai clar
Iubirea, calea contra morţii
Şi a trăirii în zadar.

În cea dintâie zi a sorţii
Se luminează miezul nopţii...


Dar aşteptam să vină ziua

când peste praguri vom păşi

Înţelegându-ne dorinţa

de a ne fi şi-a ne iubi,

De-a şti că a trecut furtuna,
şi-i cald şi nu va mai fi frig
Şi-alaturi findu-mi, viaţa toată,
să ştii ce-am spus voind să strig:

Se luminează miezul nopţii
Şi stelele încet dispar,
În cea dintâie zi a sorţii
Ce vieţii mi te dă ca dar.

Întredeschizătura porţii
Ne face să vedem mai clar
Iubirea, calea contra morţii
Şi a trăirii în zadar.

vineri, 11 noiembrie 2011

Prevestiri de timp real

Simţi că-n seara asta o să plouă?
Ştii acum de ce tot bate vântul?
Vorbele-ţi clădesc o viaţă nouă,
Eu, tăcut, îţi las întreg avântul.

Vine ploaia toamnei dintr-odată,
Fără să mai dea, cumva, un semn,
Arătând că parcă-i vinovată
Că îmi pune-n braţe-al ei îndemn.

Era cald şi bine chiar şi-aseară,
Cerul se vedea cât e de-nalt,
Luna-şi arată privirea clară...
Tu priveai spre timpul celălalt!

Azi e frig şi parcă stă să plouă,
Mă priveşti în ochi şi îmi şopteşti,
Că începe-o viaţă... una nouă,
Viaţa ce-ţi doreşti să o trăieşti.

Bate vântul, plouă... Pe fereastră
Nu putem nimic să-ntrezărim,
Dar e cald şi-n noi, şi-n viaţă noastră,
Şi simţim iubirea ce-o trăim.

Te privesc şi uit ce timp e-afară,
Uit de vechiul dor, dar simt un dor
De-a avea întâia primăvară
Ce-o priveai cândva... în viitor.

A plouat destul în viaţa noastră...
Azi privim doar ploaia din fereastră.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Salvatorul suicid

Eu nu-s sinucigaş, nu-mi plâng de milă,
Ci doar mă doare tot ce e absurd,
De viaţă parcă tot mai mult mi-e silă,
Dar şi de cei ce vor să fiu un surd.

Mă tot întreb, cam cât şi până unde
Se-ntinde păgubosul gând meschin
Al celor care cred că-şi pot ascunde
Prostia-n pumni ori într-un gât de vin.

Poate-s nebun şi cred că mai există
Iubirea-n care suflete renasc,
În care viaţa uită a fi tristă
Şi nu se teme de al morţii teasc.

Mi-e greaţă tot mereu, repet, mi-e silă,
Când tot aud că cei mai proşti ucid
Înfricoşând, pe latura subtilă,
Ca omul să devină doar timid.

Mă bate gândul să-mi fac vorba, armă,
Ce tinţa şi-o atinge negreşit,
Iar eu, soldatul veşnic în alarmă,
Ce raportează sec: “ţinţit-lovit”!

Şi iarăşi mă repet, simt nebunia
Că azi, când totu-i scos la numărat,
Puţini sunt cei ce simt şi bucuria
De a trăi mereu cinstit, curat.

De-atâtea întâmplări, tot mai ciudate,
Orice-aş gusta e fad, e insipid,
Şi dintr-atâta dor de libertate
Pe alţii să-i salvez, mă sinucid.

luni, 7 noiembrie 2011

Veşniciei, ţie

Ţie, Doamna mea, mă-nchin,
Pururea şi-n veci! Amin!
Şi te caut să îţi spun
Că doar ţie mă supun.

Tot alerg şi-alerg prin cer
Dreptul vieţii să îl cer
Să te văd că înfloreşti
Şi-ntru tot te regăseşti.

Şi m-avânt înspre apus
Când mă vor unii supus,
Ca să văd spre răsărit
Sufletu-ţi neprihănit.

Noaptea, odihnind, în vis
Ne clădim un paradis,
Ceruri, porţile-şi deschid
Şi ne trec de-al morţii zid.

Câmpurile-s numai flori,
Armonia-i în culori,
Şi pe chipul ce-ţi privesc
Văd însemnul îngeresc.

Când priveşti înspre Pământ,
Îmi şopteşti un legământ,
Ce ţi-l ştiu de mult rostit,
Fiindu-ţi vieţii rostuit.

Iar când zorii mă trezesc
Uit să uit, şi-ţi povestesc,
Dar cuvântu-l simt că-i mic,
Şi nu spune mai nimic.

Printre multe alte gânduri
Adevăru-i printre rânduri
Căci de multe ori mă tem
Lângă mine să te chem.

Când îţi spun că datu-i dat,
Ştiu că sunt nevinovat,
Rabd, dar sunt nerăbdător
Să dai viaţă viselor.

Ziua-i mare, timpu-i lung,
Şi îmi tot doresc s-ajung
Într-al timpului hotar,
La răscruci de calendar.

Iar acea întâie zi
O presimt că va veni,
Zi de foc, noapte de foc,
Cea dintâie de noroc.

Asta ştiu... Fac jurământ,
Sus în Cer şi pe Pământ:
Doamna mea, ţie mă-nchin
Pururea şi-n veci... Amin!

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Privitor înspre real

Laurei şi lui Marius Matache
Într-un întreg de gânduri şi de fapte
Mă-mpart mereu şi mă adun mereu,
Când vorba zilei nu-i un vis de-o noapte
În care să fiu eu şi numai eu.

M-am întrebat, de mult, de ce privirea
Se pierde-n gol, trecând de orizont,
Ca să trăiesc trăindu-mi amintirea
De cel ce-a-nvins luptând pe-al vieţii front.

Când torn prezentu-n formă de-ntrebare
Şi-aş vrea să spun că sensu-i în zadar,
Mă simt surprins de propria-mi mirare
Că nu găsesc nimic la singular.

Şi despre un trecut care urmează
Mă mai trezesc vorbind când vreau să tac,
Dar gestul vine şi mă completează,
Să nu pot să m-ascund, să mă prefac.

Pierzând nuanţa regăsesc esenţa
A tot ceea ce-mi este de-mplinit,
Ştiind că-i necesară elocvenţa
De-a fi real ce-mi este rostuit.

Şi-accept această tristă-nsingurare
Ce-mi este prag spre vremea de apoi,
Spre vremea când, pe drumul de-nălţare,
Va fi rostit triumfătorul noi.

Orice va fi, nimic nu mă opreşte
Să cred, să sper, să lupt şi să iubesc,
Şi să trăiesc real şi omeneşte,
Simţind că la plural totu-i firesc!

miercuri, 2 noiembrie 2011

Mereu, din doi în noi

Mereu te caut în cuvinte,
Mereu în gânduri te găsesc,
Văd doar un drum spre înainte,
Un drum ce nu pot să-l greşesc.

În ochi privindu-ţi întristarea
Încerc să simt că-i totuşi frig,
Îti simt şi teama şi chemarea,
Şi, în tăcerea mea te strig.

Îmi eşti şi lacrimă şi zâmbet,
Fată morgană te iveşti,
Te simt dorinţa mea de umblet,
Spre tine plec să mă găseşti!

În adevărul fad al clipei,
Ce pare azi a fi-n zadar,
Nu dau nici un cuvânt risipei,
Doar timpului îi pun hotar.

Mereu, mereu, parcă într-una,
Dau sens de infinit lui doi,
Şi ştiu că, pentru totdeauna,
Vom transforma pe Doi în Noi...

marți, 1 noiembrie 2011

Îngerul, de ziua ta

De ziua ta, un înger de lumină,
Venit să-ţi spună că-ţi deschid un drum,
Ţi-a arătat că ţie-ţi eşti de vină
Când vezi tot orizontu-n nori de fum.

Prin vântul nopţii ţi se spun cuvinte
Să-ţi dea de veste şi să-ţi dea temei
Că pasul ce îl faci spre înainte
E dat să-l faci ca să ajungi cum vrei.

Şi îţi va spune ploaia, ca o şoaptă,
Un adevăr ce ştii că-l vei trăi,
Când vorba spusă chiar devine faptă
Ca împlinire-a tot ce-ţi vei dori.

Iar timpul, pe de-a-ntregul, va da formă
Urmării unui vis consensual,
Să te înveţi cu liniştea enormă
Ce azi e doar gând de trai real.

În ceruri porţi deschid înspre urcarea
De care nu mai poţi să fugi nicicum,
Prin care vom pleca urmând chemarea
A ceea ce-am dorit trăind acum.

joi, 27 octombrie 2011

Poveste despre doi Atlanţi

Mă tot cobor, prin gânduri,
s-ajung, cât mai aproape,
De vremea când, o mână,
în mâna mea ai pus;
Şi ne-am dorit ca Cerul,
de fi-va, să ne-ngroape
Într-o aceeaşi viaţă,
să fim cum alţii nu-s.

Veneam din Atlantida,
cu sceptrul de Lumină
Şi ne-ascundeam de hoţii,
ce ochii ni-i vânau,
Să nu putem ajunge,
în munţi, unde se-nchină
Atlanţii, fără moarte,
ce tot, de veghe, stau.

Strângând copii-n braţe,
le-am pus, pe cap, coroane
Şi ne-am rugat la Ceruri,
să-i ducă-n munte, sus,
Ca să-i păzească norii,
de cei, ce plini de toane,
Ar vrea, s-arate lumii,
că nu-s de nesupus.

Ne-am dus pe drumul nostru,
sub clar de lună plină,
Prin, nesfârşiţii codrii,
ce ne-au ascuns mereu,
Pe Obcina înaltă,
din Sfânta Bucovină,
Acolo, unde noaptea,
coboară Dumnezeu.

În marginea pădurii,
în prag de dimineaţă,
Când era dat, să trecem
prin vadul unui râu,
Un vânt de prevestire,
a dezgolit de ceaţă,
Hulpavii ochi, ai celor
ce ne voiau, în frâu.

A fost, să nu ne temem;
căci, luându-ne în braţe,
Ne-a-nfăşurat lumina,
cu raze, mari, de foc;
Şi, când săreau ca ulii,
pe noi, să ne înhaţe,
În lupi, cu mantii albe,
ne-a transformat, pe loc.

Crezând că suntem fii,
pădurii seculare
Şi, undeva în urmă,
Atlanţii-au dispărut,
Lăsatu-ne-au să trecem,
spre-nalturi, pe-o cărare,
Ce ne-a purtat spre munţii,
în care ne-am pierdut.

Ne-am regăsit, ca oameni,
încărunţiţi de vreme,
Cerând, ca nemurirea,
să ni se ia de tot;
Şi să-nvăţăm, pe alţii,
că marile probleme
Apar, din neputinţa
de-a fi, ca om, un tot.

În ziua-aceea-n care,
ne-am luat destinu-n mână,
Mi-ai spus, că jurământul
e sacru şi divin;
Să fim, ca lupii, liberi
şi nu dulăi de stână,
Să nu avem, nici frică
şi niciun gând meschin.

Şi am jurat, pe viaţă
şi am jurat, pe moarte,
La pragul de milenii,
aici, să ne-ntâlnim;
Şi-n fiecare viaţă,
să scriem câte-o carte,
Ca, toţi, să înţeleagă
povestea ce-o trăim.

Loviţi de valul vieţii,
surprinşi de amănunte,
Ne-am regăsit, în zorii,
celui mai crunt război,
Ce va avea sfârşitul,
când, vor veni, din munte,
Atlanţii cu Lumina...
Şi noi vom fi, iar, noi.

Apoi, tu, cea de astăzi,
cea care simţi, că bate
Un clopot, sus, în Ceruri,
prevestitor mereu,
Vei naşte pruncii-ntâii,
ce vor purta, pe spate,
Însemnul de Lumină,
ce-i dat de Dumnezeu.

.............................................

Îţi mulţumesc, că astăzi,
pot, iarăşi înţelege,
De ce, lumina zilei
ne-ndeamnă, să fim noi;
Şi că există viaţă,
şi doar cuvântu-i lege,
Ce-şi duce-nsemnătatea
spre timpuri de apoi.

duminică, 23 octombrie 2011

De-ai şti, iubito...

De-ai şti, iubito, cât de mult te caut...
prin gânduri rătăcit îţi tot vorbesc,
Şi totu-i trist... Şi-s trist fără de tine,
eu nu sunt eu... Şi nu mă regăsesc.

Privesc spre ceruri implorând în taină,
pe Cel de Sus, să pot să văd măcar,
În zori de zi şi-n orele de seară,
privirea ta şi zâmbetu-ţi hoinar.

Sunt tot mai trist dar vreau să-ţi fur tristeţea,
să nu mai plângi, şi nici să mai suspini,
Ca să te ştiu că dormi de Cer vegheată
şi să te simt Corolă de Lumini.

De-ai şti, iubito, cât de mult te caut...
şi cât mi-e dor în ochi să te privesc...
O viaţă să mă ştiu un tot cu tine,
şi-aşa să ştiu de ce şi cum trăiesc.

Din miezul nopţii până-n zorii zilei
vorbesc cu tine, încercând să dorm,
Şi poate-adorm furat de viitorul
ce-l simt venind precum un val enorm.

Tristeţea-mi face cute mari pe frunte
şi-n vorbe-ncerc s-ascund că-mi este dor
De vremea când vom şti că Universul
văzut e-n noi de ochii tuturor.

De-ai şti, iubito, cât de mult te caut...
răbdarea-mi este chin neomenesc,
Şi-s tot mai trist... Şi te aştept pe tine,
prin tine doar mi-i dat să mă-mplinesc.

vineri, 21 octombrie 2011

Scrisoarea mea din depărtare

Fiorul ce îl simt nu îmi dă pace,
În gând se vrea a se-nnălţa-n cuvânt,
Din depărtare-ţi scriu, că se tot coace
Ca rost, ca ideal, ca legământ!

Vei fi mai mult decât azi tu poţi crede
Şi viaţa întru tot se va-mplini
Căci drumul ţi l-ai luat... Nu-l vezi? Se vede!
Mai e un pas... Şi noi îl vom trăi.

Nimic nu te opreşte, chiar de-ţi pare
Că Universul nu e infinit,
Tu nu eşti doar o simplă întâmplare,
Eşti valul ce putea fi prevestit.

Un val imens, ce dă mereu putere,
Acelor ce se simt că nu mai pot,
A celor ce doar tac, deşi-n durere
Din piatră seacă apa vieţii scot.

Cei mulţi şi anonimi, ce te aşteaptă,
Venirea-ţi văd, cuvântul ţi-l citesc
Şi numele-ţi rostesc, parcă în şoaptă,
Căci teamă li-i că altfel te rănesc.

Vei trece prin abrupte defilee
Şi vei urca înaltul unor munţi,
Să vadă toţi că dacă eşti femeie
Nu eşti de-nfrânt şi nu poţi să renunţi.

Apoi limanul... susurul de ape,
Odihnitorul gând înălţător,
Te va aduce de mai toţi, aproape,
Spre liniştea-n trăiri a tuturor!

Eu spun ce spun, si iau asupră-mi vina
De toate nu vor fi precum am spus,
Căci nu mi-e teamă de-a-ţi privi lumina
Ce va ajunge sus, mai sus, mai sus!

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Îndeajunsul, noaptea

Te uită-n noaptea asta pe fereastră,
Când clopotele bat, la miezul nopţii,
Şi ai să vezi deasupră-ţi steaua noastră
Şi calea luptei vieţii contra morţii...

În adierea frunzei ce, grăbită,
Încearcă zborul pasului final,
Ascultă şoapta mea înnăbuşită
În depărtarea spaţiului real.

Îţi lasă gândul fără bariere
Să-ţi poata da, la întrebări, răspuns,
Când, aşteptând, mă simţi că în tăcere
Ţi-arăt că tu-mi eşti tot şi-mi e de-ajuns.

Când vântul trece-n ducerea târzie
În dusul şi întorsul absolut,
Priveşte-te în suflet... Doar el ştie
De ce necunoscutu-i cunoscut.

Va fi un miez de noapte, fără stele,
În care stea de foc tu ai să-mi fii,
Şi îmi vei fi hotar dorinţei mele
Spre rezidiri de sens şi temelii.

vineri, 14 octombrie 2011

Curcubeu de toamnă

Un curcubeu pe cer mi se arată
Şi ştiu că din privire-ţi e pornit...
Priveliştea e-aşa de minunată,
Tot împrejurul meu a amuţit.

Lumina, albă, poate să se-mpartă,
Şi pot să spun că văd şapte culori,
Din mine ceva însă mă şi ceartă
Şi mă gândesc de ce mă trec fiori.

Departe, spre departe, de departe,
Vizibil este scris în curcubeu,
Din împlinirea noastră scriu o carte,
Dar nu ştiu care-i tu şi care-s eu.

Când tu, când eu, când amândoi deodată
Ne suntem steag şi prag şi ideal,
E toamnă... Curcubeul se arată
Să ne ajute-a trece peste val.

luni, 10 octombrie 2011

Grăbita iarnă-mplinitoare

Vine iarna, vezi iubito?
Uite că aveam dreptate!
Munţii-s înveliţi în alburi,
apele par îngheţate,
Frunzele se ard pe ramuri,
trecătoare-n altă viaţă,
Însă nu se vor căzute
şi-şi îmbracă strai de gheaţă.

Peste câmpuri trec, grăbite,
umbre triste-mbrumărate
Spre un adăpost în care
pot uita de tot şi toate,
Unde vântul doar se-aude,
dând de ştire-nnămeţirea,
Ori schimbarea feţei lumii
după cum îi e menirea.

Vezi, iubito, vine iarna!
Mai ţii minte... Era vară
Când ţi-am spus că cerul simte
că purtăm o grea povară
Şi că ne trimite semne
că, şi lui, de noi îi pasă
Învaţându-ne să spunem
că ne este dor de-“Acasă”!

Învăţăm, spre a-nţelege,
că tot ce va fi să fie
E fireasca derulare
a ceea ce nu se ştie,
Şi, când noi vom fi ca umbra,
peste câmpuri trecătoare,
Ne vom şti mergând acasă,
într-a vieţii-ncununare.

Vine iarna, vezi iubito?
Vine, şi va fi fierbinte,
Vezi... pe cer? Vine schimbarea...
Spune, hai... Mai ai cuvinte?

vineri, 7 octombrie 2011

Nestinsul foc

Hai, doamna mea, fă-ţi inima senină,
Priveşte cerul zorilor de zi,
Lasă speranţă clipei să devină
Un pas al împlinirii ce vei fi.

Redefineşte zâmbetul prin şoapte,
Înrâurind uitate amintiri,
Să dăm contur izbânzii într-o noapte,
Lăsând în urmă triste amăgiri.

Hai, doamna mea cu inima rănită,
Priveşte cerul, dimineaţa-n zori,
Şi-ai să-nţelegi că-mi eşti ca o ispită
Ce soarele-mi l-aduce printre nori.

Redefineşti speranţe fără teama
Când tu, din urma pasului fugar
Înveţi, din nou, să ştii că te tot cheamă
Al clipei rost ce trece în zadar.

La urma urmei, focul nu e stins,
În suflet s-a ascuns, dar e aprins.

joi, 6 octombrie 2011

Paşi către mâine

Sufletului, omului, femeii: Loretei
Aşa de bine-i spus dintr-o suflare
Un adevăr ce se-aştepta găsit...
Doar că, ascuns de-a vieţii întâmplare
Abia acum se poate fi-mplinit!

Din văi adânci te urcă sus pe creste
Şi caută-ţi un drum printre lumini
Să poţi să vezi că viitorul ”este”,
Putând să râzi, uitând să mai suspini!

Şi fă un pod din marea încercare
De-a fi mai mult de ceea ce ai fost,
Când şi răspunsul e o întrebare
Ce trecerii prin timpuri îi dă rost.

Din vorbe, gânduri, sensuri, amănunte,
Fă-ţi un avânt să poţi să treci de prag
Şi la nevoie fii precum un munte
În care toţi sihaştrii se retrag.

Redă-ţi speranţa şi redă speranţa
Chiar spre acei ce n-au ştiut privi,
Dar tu păstrează-ţi toată cutezanţa
Să ştii că roata tot se va-nvârti!

Şi, în curând, când marea împlinire
Va fi un corolar a tot ce eşti,
Să dăruieşti, fiind chiar tu iubire
Şi-n pace şi iubire să trăieşti.

joi, 22 septembrie 2011

Cuvinte înspre ziua ta

De ziua ta aş vrea să vin la tine,
Să-ţi amintesc ce nu s-a întâmplat,
Să îţi vorbesc de tine şi de mine,
Iar tu să-mi spui că s-a înseninat.

Să-mi spui că până ieri a fost furtună
Şi că simţeai pământul îngheţat,
Dar nu-ţi e teama... Ştii că împreună
Putem privi spre cerul înstelat.

Şi am să vin, în taina cea mai mare
Să redeschidem porţi ce s-au închis
Să ne chemăm atraşi chiar de chemare,
Punând un pas, în doi, spre Paradis.

Împreunaţi să stăm, să fim dovadă
Că spunem lumii tot ce-avem de spus,
Ca orişicine, dacă vrea, să vadă
Ceea ce suntem noi şi-aici, şi sus.

Iar când vor bate zorii în fereastră
Privindu-ţi ochii când priveşti în sus,
Să-mi aminteşti că noi şi viaţa noastră
Suntem un Univers, la doi redus.

Şi voi veni, de ziua ta, la tine
La ceas de seară, până-n înnoptat,
Să fim doar noi şi să ne fie bine,
Şi tot neîntâmplatul întâmplat.

marți, 16 august 2011

Eu, vechiul nou

Vin din timpuri vechi, iubito,
să revezi pe cel ce-am fost,
Cel ce a trecut prin ape,
şi-a trecut munţii pustii,
Îţi vorbesc şi-ţi spun o taină,
şi ţi-o spun, tu ştii, cu-n rost,
Fiindcă ştii că ţi-am mai spus-o
când eram, demult, copii.

Îţi aduc acum aminte,
că doar timpul a trecut,
Că eram rătăcitorii
ce ştiau că-s rătăciţi,
Însă vezi că azi se vede
ceea ce nu am văzut
Şi putem trece de praguri
ca să fim nestăviliţi.

Vin să-ţi fur pentru o clipă
gândul ce îl ai acum
Şi să-ţi prevestesc povestea
despre noi pe-acelaşi drum,
Arătându-ţi că se-arată
cerul ce va fi senin,
Luminat de-a ta lumină,
înstelat de-al meu suspin.

Vin din timpuri vechi, iubito,
şi revin, trecut prin foc,
Eu, cel care mută munţii,
de-i nevoie, în alt loc.

miercuri, 15 iunie 2011

Viaţa, fără de regrete

N-am regrete, n-am trăit aiurea,
Ştiu ce-am vrut şi ştiu ce am făcut,
Rar de tot m-am şi pierdut cu firea
Însă nu m-am dat nicicând bătut.

Poate, uneori, uitând de toate,
La detalii nu am fost atent,
Azi mi-e dat să ştiu că omul poate
Să se lase singur repetent.

Şi mai trec cumva de-a lumii bornă,
Căutându-mi vieţii un hotar,
Vreau să scriu o carte nu o ciornă
Ce ar zace-n prafuri, în sertar.

Frontiere trec, şi trec prin vamă,
Nu-mi e teamă nici de post-control,
Dar nu fac absurdului reclamă,
Eu trăiesc şi nu mimez un rol.

Şi simt golul... Poate pare-aiurea
Parcă sunt de viaţă-ncorsetat,
Şi-mi e greu să nu mă pierd cu firea
Când văd cerul vieţii înstelat.

Dar mi-aduc aminte: viaţa-i viaţă,
Drumu-i drum. Dar sensu-i dat de paşi,
Apa-i apă chiar şi când îngheaţă
Fluturii-s de flori mereu atraşi.

Azi fac fapte, mai puţin vorbesc,
Însă vieţii-i caut mod firesc.

luni, 16 mai 2011

Înţelesul prin vis

Te văd în vis şi-n vis mă vezi într-una,
Vrei să mă negi, dar nu să mă renegi,
Jurată-mi eşti, şi ştii, pe totdeauna,
Dar încă te prefaci că nu-nţelegi.

Azi ştim că am trăit cândva degeaba,
Şi-am rătăcit destul prin Univers,
Nu ne putem juca de-a baba-oarba,
Avem un drum şi-avem şi mult de mers.

Pas lângă pas, atât ni se mai poate,
Oricum altcumva ne zdrobim de prag,
Putem avea, în orice sens, de toate,
Mergând doar drept, doar drept şi nu-n zig-zag!

Curând, din munţi, în noaptea de schimbare,
Vor reveni-ntre noi cei ce nu mor,
Şi-am să revin şi eu din depărtare,
Pentru întâiul pas hotărâtor.

Din cer coborâtoare, o lumină
Te va-mbrăca-ntr-al veşniciei strai,
Redându-ţi dreptul de a fi Divină,
Redându-mi-te, iar, ca să mă ai.

Noi doi, trecând din viaţă-n altă viaţă,
Vom fi nu doar ce-am fost, ci mult mai mult,
Renăscători la ceas de dimineaţă,
Neîngrădiţi de-al vieţilor tumult.

Şi-n vis mă vezi şi-n vis te văd într-una,
În suflet am ştiut că-mi eşti mereu,
În suflet m-ai purtat dintotdeauna,
De-aceea ne uneşte Dumnezeu.

duminică, 13 martie 2011

Semnele schimbării

Oricâte Ceruri aş putea străbate,
Tânjesc mereu privind spre tot mai sus,
Izbânda vine-ncet să se arate,
Legând ceea ce-i spus cu ce nu-i spus.

Indicii, semne, fapte întâmplate,
Aduc consens în tot ce e real,
Clădind un drum ce merge mai departe,
Lăsând în urmă un trecut banal.

Atâtea sunt cele ce vin grăbite,
Uzanţe cad şi faptele sunt pas,
Ducând spre adevăr urmări trăite
Improvizând un neştiut impas.

Acolo unde unii vor s-ajungă,
Se redeschide-al lumilor proces,
Etichetând cu o poveste lungă
Margini de drum şi-al nopţii, lungi, deces.

Nimic şi chiar nimic nu se repetă,
Urmează clipa ce o întrevăd,
Linii descriu direcţia concretă
Fără-ntreruperi ce s-ar vrea prăpăd.

Ivindu-se din neguri şi din ceaţă
Nimburi de foc se strâng în curcubeu,
Armonizând întoarcerea la viaţă,
Lăsând în urmă tot ce-a fost mai greu.

Avid de treceri, timpul se grăbeşte,
Luptând a fi marcant şi peste noi,
Voindu-se acel ce mai opreşte
Împlinitoarea vreme de apoi.

Eternitatea e o grea pecete
Trăgând mereu în jos, mai rar în sus,
Incendiind prin umbre desuete,
Idei ce lasă omul liber, nesupus.

Mai e puţin... o spun fără tăgadă,
Esenţa vieţii-i sete şi izvor,
Lumina lasă iarăşi să se vadă
Emblema unei vieţi de-nvingător.

luni, 14 februarie 2011

Drumul sărbătorii viitoare

Vin iubito către tine
într-o zi de sărbătoare
Ca, bătând un prag al vieţii,
să dăm timpului valoare,
Din cuvinte şi contraste
să-nţelegi că eşti femeia
Ce-mi dă drept la uşi deschise,
ea în sine fiind cheia.

Te cunosc prin amănunte
şi te ştiu pe din afară,
Parcă văd, pictat în gânduri,
chipul de odinioară
Recreat dintr-o speranţă
de-a da lumii sens şi formă,
Şi-a-mi reda un drum al vieţii,
şi o linişte enormă.

În tumultul regăsirii
ne dorim şi zi şi noapte
Biruiţi de nerăbdarea
de-a ne recunoaşte-n fapte
Şi a şti că orice clipă
doar se vrea întâmplătoare
Când de fapt ea-i necesarul
de-a fi doar continuare.

Noi grăbim descarcerarea
arătând că n-avem frică
Nici de vorbe, nici de fapte,
chiar când viaţa se complică,
Azi nimic nu ne omoară,
nici focul, nici mătrăguna,
Şi ni-i dată-aceeaşi viaţă
de pe-acum pe totdeauna.