Hai, doamna mea, fă-ţi inima senină,
Priveşte cerul zorilor de zi,
Lasă speranţă clipei să devină
Un pas al împlinirii ce vei fi.
Redefineşte zâmbetul prin şoapte,
Înrâurind uitate amintiri,
Să dăm contur izbânzii într-o noapte,
Lăsând în urmă triste amăgiri.
Hai, doamna mea cu inima rănită,
Priveşte cerul, dimineaţa-n zori,
Şi-ai să-nţelegi că-mi eşti ca o ispită
Ce soarele-mi l-aduce printre nori.
Redefineşti speranţe fără teama
Când tu, din urma pasului fugar
Înveţi, din nou, să ştii că te tot cheamă
Al clipei rost ce trece în zadar.
La urma urmei, focul nu e stins,
În suflet s-a ascuns, dar e aprins.
