Ştii, iubito, se porneşte vântul,
Vine frigul dinspre răsărit,
Şi-mi împrăştie cumva cuvântul
Să nu ştii că eu l-am şi rostit!
Şi arată cât de goală-i clipa
Când se ştie-a fi fără-nţeles,
Cu hotarul zămislit de pripa
Ce se vrea a fi un drum ales.
De departe, parcă de departe
Se aude clopotul plângând,
Că, prin viscol, lumea se împarte
Deşi toţi sunt muritori de rând.
Ştii, iubito, peste munţi, cuvântul
A-ncercat să treacă şi-a-ngheţat,
Astă seară, s-a pornit şi vântul,
Oiştea lumii iar s-a retezat!
Încotro se merge, nu se ştie,
Poate-o stâncă drumu-i va opri,
Sau, aşa cum datu-i dat să fie,
Cei ce vină n-au, nu vor muri.
Încă o minune poate face
Să se ştie că, întâmplător,
Cei mai mari războinici cad la pace
Când îşi văd copii care mor!
Ştii, iubito, este rece vântul,
Am mai pus încă un lemn pe foc...
A bătut la uşa ta cuvântul
Stă înfipt pe margine, în toc!
M-am uitat aseară pe fereastră,
Se-auzeau scandaluri prin vecini,
Unii chiar vorbeau de soarta noastră
Şi bârfeau, numindu-ne meschini...
Viscolul va trece... mâine seară
Adormi-va noaptea în nămeţi...
Liniştea îţi va părea bizară,
Dar să nu adormi, că poţi să-ngheţi!
Eu ştiam că o să vină vântul,
Şi ştiam că-n lume va fi frig,
Mă-ntrebai de ce rostesc cuvântul...
Astăzi îl auzi... m-auzi cum strig?
L-am rostit, demult, în altă viaţă,
Tu aşteaptă-l mâine dimineaţă!
