Mă simt şi eu tentat să cred că-ngheţ,
Al iernii alb vrea iar să se aştearnă
Ca toamna să dea iarăşi vieţii preţ.
Fug umbre înspre locuri neştiute,
Uitându-se din când în când spre noi,
Spunând, nevrând, ce-n mintea lor sunt vrute,
Acele gânduri ce se vor noroi.
Pe lângă toate ce vor degrabă,
Se mai întâmplă ceea ce nu ştiu,
Când unii cred că-s marfă pe tarabă
Şi vor s-o vândă cât nu e târziu.
Sunt însă mai atent la ce urmează,
E timpul de-a urma mereu un drum,
Un fulger nu-i lumină, ci o rază
Ce lasă-n urmă valuri mari de fum.
Să stau pe gânduri uneori îmi vine,
E mult mai greu spre viaţă să pornesc,
Şi aş mai sta, de-ar fi doar după mine,
Dar ştiu că-i necesar să mă grăbesc.
Aristocrate simţuri vin agale
Şi caută să domine-ntr-un fel,
Stârnind în gânduri vântul în rafale,
Stârnind în fapte un curat măcel.
Am învăţat acum că nu se poate
Să taci, să fii în viaţă spectator,
Şi mă grăbesc să spun ce ştiu, pe toate,
Şi de-mplinirea lor deja mi-e dor.
* * *
(În prima zi a anului ce-ncepe,Fac legământ pe tot ce va mai fi,
Nu doar pentru un an, ci pentru zece,
Că munţii chiar, din drum, îi voi urni!
Şi nu va fi nimic să mă oprească,
Şi nici să fug de ceea ce-i menit,
Să fac precum mi-e soarta omenească:
Să scriu o carte până la sfârşit!)
