Câte-mi vin să spun deodată,
nici nu ştiu cum să le-ascund,
Toate-ncep: “A fost odată”,
mă feresc de ”în curând”,
Chiar şi mie îmi e frică
să văd rostul rostuit,
Însă tac, dar mă apasă
că-mi ştiu gândul nerostit.
Ţi-aş vorbi şi despre vremea
când va fi cerul senin,
Când în zori de zi vei spune
că trăieşti viaţa din plin,
Uit să-ţi spun că e aproape
ceea ce îţi este dat,
Că deja se vede calea
vieţii cu un rod bogat!
Şi privesc înspre hotare,
lung şi, într-un fel, absent,
Doar din vorbe spun “se pare”
şi pun un ciudat accent,
Şi ştiu multe, şi văd bine,
de lumină nu mă tem,
Lasă-ţi gândul, hai cu mine,
ştii şi tu de ce te chem.
Hai, ridică-ţi, hai, privirea
să mă vezi când te privesc,
Să-nţelegi că tu eşti lumea
ce o caut şi-o găsesc.
