Azi, acum, mâine, aici...

Eu spun ce spun prin gânduri,

vorbesc scriind cuvinte

În care amintirea

e fapt din viitor,

Prezentul, ştiu, mă doare,

s-ar spune că şi minte

Dar ştiu că se transformă,

e timpul faptelor!

Mai zic, se pare-n glumă,

de viaţa viitoare,

De ceea ce-ntâmplarea

deja a rostuit,

Dar ştiu că jocul sorţii

nu e o precum se pare

Şi tot ce-i spre-mplinire

va fi doar împlinit.

Ales-am să se spună

că totu-i plăsmuire

Că-nnobilez cuvântul

făcându-i înţeles,

Dar nu mă tem de viaţă,

trăind cu dăruire

Ceea ce dat îmi este,

nu ceea ce-am ales.

Am fost, trecând prin vremuri,

şi umbră, şi lumină,

Şi-am înţeles că focul

nicicând nu-i veşnic stins,

Iar viaţa este viaţă,

ea n-are nici o vină,

Doar sufletul plăteşte

când vrea a fi învins.

Acum trăiesc finalul

reprizei de-ncălzire,

Urmează să se-ntâmple

doar vremuri de-mplinire.

Trei cai

Mihaelei Chelaru

Îmi pun urechea la pământ
S-ascult încet cum trece clipa...
Trei cai, zburând cu coama-n vânt
Îmi sfarmă timpul cu copita!

Ţin ochii-nchişi să nu-i zăresc,
Dar ei tot trec cu pas bătut...
E prea târziu să mă feresc
Din drumul lor către trecut!

Îi las s-alerge-n jurul meu...
Sunt liberi calea să-şi aleagă!
Eu... îi privesc... şi trec şi eu...
Iar ei privirea mea o neagă!

Şi ei tot trec, şi trec, şi trec,
Mereu grăbiţi, cu coama-n vânt,
Eu... Trebuie şi eu să plec,
În viaţa mea de pe Pământ!

Pe prag de zodii

Acum, la ceas de zodii,

când vremea e-n schimbare

Mi-e dat să ştiu mai multe,

mai multe să-nţeleg,

Şi se relevă sensul

ideii de-ntâmplare

În tot ce dat ne este

spre a ne fi întreg.

Oricare dintre lupte

îşi are sens şi normă

Dictată de îndemnul

de-a fi învingători,

Iar pragul spre înalturi,

cu umbra lui enormă

Amestecă lumina

cu fulgerul din nori.

Când ochii amăgirii

se vor înaripare

Şi zbor peste prăpastii

în care toate cad,

Izbăvitoare lacrimi

refac spre înălţare

Pâraielor izvoare

şi fluviilor vad.

Din nord bat vânturi calde

şi-n sud e tot mai rece

Şi florile de gheaţă

la geamuri înfloresc

Nu-i nimeni să mai ştie

de fapt ce se petrece

Când soarele şi luna

de-o nuntă povestesc.

Un semn cu formă fixă

şi armonie clară

Se întrupează-n pruncul

ce ne aşteaptă-n noi,

Noi cei fără de moarte

ce aşteptăm să moară

Această veche lume,

în cel mai crunt război.

Şi lumea va renaşte

iar cel ce se va naşte

Va şti că doar spre-nalturi

are un drum de mers,

Să poată să înveţe

că cel ce-l recunoaşte

E Cel ce rostuieşte

întregul Univers.

Când Sceptrul de Lumină

în vis ni se arată

Ni-i dat a recunoaşte

că porţi ni s-au deschis,

Şi-ncepe-o nouă eră,

la fel ca altadată

Spre împlinirea noastră,

aşa cum ne e scris.

Șoaptă pe vânt

Hai iubito, hai, ascultă vântul
Ce-ţi şopteşte gândul meu fugar,
Pune un semn mare-n calendar,
În curând înnobilăm cuvântul...

În curând dăm faptei sens şi formă,
Punem timpul să ne dea un rost,
Simt deja o linişte enormă,
Simţi deja că fi-vom iar ce-am fost.

Tot ce-am fost va fi şi o să fie
Vremea când nimic nu va lipsi
Să ne-avem păşind cu bucurie
Peste pragul nopţii-n altă zi.

Stelele vor sta să ne privească
Agăţate-n vârful unui brad,
Bradul ce-n iubire-i dat să crească
Spre-a ne fi, spre cer, prin timpuri, vad.

Hai, iubito, hai, ascultă vântul
Ce-ţi şopteşte gândul meu din vis,
Drumul înălţării s-a deschis
Şi înnobilant îţi e cuvântul.

Spunând voind să strig

De-atâtea zile, în furtună,

m-am pus la zid nejudecat,

Şi m-am dorit fără de urmă

să pot să fiu de toţi uitat,

Chiar dacă mai priveam spre soare,

simţeam mereu că-mi este frig

Iar noapea mă trezeam, că-ntr-una,

vroiam să ştii de ce tot strig:

Se luminează miezul nopţii
Şi stelele încet dispar,
În cea dintâie zi a sorţii
Ce vieţii mi te dă ca dar.

Iubirea-i calea contra morţii
Şi-întredeschizătura porţii...

Mă tot uitam, grăbit, spre uşă,

de parcă te-aşteptam să vii,

Iar dimineaţa-nspre fereastră,

să pot trezirea-ţi să-ntârzii.

Şi doar în vis aveam puterea

de-a-ţi arăta un drum mai bun,

Rostind încet şi cu durere

ştiind că nu degeaba-ţi spun:

Întredeschizătura porţii
Ne face să vedem mai clar
Iubirea, calea contra morţii
Şi a trăirii în zadar.

În cea dintâie zi a sorţii
Se luminează miezul nopţii...

Dar aşteptam să vină ziua

când peste praguri vom păşi

Înţelegându-ne dorinţa

de a ne fi şi-a ne iubi,

De-a şti că a trecut furtuna,

şi-i cald şi nu va mai fi frig

Şi-alaturi findu-mi, viaţa toată,

să ştii ce-am spus voind să strig:

Se luminează miezul nopţii
Şi stelele încet dispar,
În cea dintâie zi a sorţii
Ce vieţii mi te dă ca dar.

Întredeschizătura porţii
Ne face să vedem mai clar
Iubirea, calea contra morţii
Şi a trăirii în zadar.

Prevestiri de timp real

Simţi că-n seara asta o să plouă?
Ştii acum de ce tot bate vântul?
Vorbele-ţi clădesc o viaţă nouă,
Eu, tăcut, îţi las întreg avântul.

Vine ploaia toamnei dintr-odată,
Fără să mai dea, cumva, un semn,
Arătând că parcă-i vinovată
Că îmi pune-n braţe-al ei îndemn.

Era cald şi bine chiar şi-aseară,
Cerul se vedea cât e de-nalt,
Luna-şi arată privirea clară...
Tu priveai spre timpul celălalt!

Azi e frig şi parcă stă să plouă,
Mă priveşti în ochi şi îmi şopteşti,
Că începe-o viaţă... una nouă,
Viaţa ce-ţi doreşti să o trăieşti.

Bate vântul, plouă... Pe fereastră
Nu putem nimic să-ntrezărim,
Dar e cald şi-n noi, şi-n viaţă noastră,
Şi simţim iubirea ce-o trăim.

Te privesc şi uit ce timp e-afară,
Uit de vechiul dor, dar simt un dor
De-a avea întâia primăvară
Ce-o priveai cândva... în viitor.

A plouat destul în viaţa noastră...
Azi privim doar ploaia din fereastră.

Salvatorul suicid

Eu nu-s sinucigaş, nu-mi plâng de milă,
Ci doar mă doare tot ce e absurd,
De viaţă parcă tot mai mult mi-e silă,
Dar şi de cei ce vor să fiu un surd.

Mă tot întreb, cam cât şi până unde
Se-ntinde păgubosul gând meschin
Al celor care cred că-şi pot ascunde
Prostia-n pumni ori într-un gât de vin.

Poate-s nebun şi cred că mai există
Iubirea-n care suflete renasc,
În care viaţa uită a fi tristă
Şi nu se teme de al morţii teasc.

Mi-e greaţă tot mereu, repet, mi-e silă,
Când tot aud că cei mai proşti ucid
Înfricoşând, pe latura subtilă,
Ca omul să devină doar timid.

Mă bate gândul să-mi fac vorba, armă,
Ce tinţa şi-o atinge negreşit,
Iar eu, soldatul veşnic în alarmă,
Ce raportează sec: “ţinţit-lovit”!

Şi iarăşi mă repet, simt nebunia
Că azi, când totu-i scos la numărat,
Puţini sunt cei ce simt şi bucuria
De a trăi mereu cinstit, curat.

De-atâtea întâmplări, tot mai ciudate,
Orice-aş gusta e fad, e insipid,
Şi dintr-atâta dor de libertate
Pe alţii să-i salvez, mă sinucid.